În această carte nu am de gînd să vă relatez istoria cataclismului şi nici aceea a cuceririi planetei Tellus. Toate acestea le veţi găsi studiate amănunţit în lucrările de istorie ale fratelui meu.
Vreau numai să vă povestesc viaţa mea. Vouă, tuturor celor care coborîţi din mine sau din tovarăşii mei şi trăiţi pe această lume care este a voastră de drept, prin naştere, (căci voi aici v-aţi născut), are să vă facă plăcere, poate, să cunoaşteţi impresiile şi luptele unui om născut pe o altă planetă, Pămîntul, un om adus aci de un fenomen fără precedent, nici pînă astăzi îndeajuns explicat, un om care fusese cuprins de desperare aproape înainte de a înţelege ce măreaţă aventură i se oferea aci.
De ce scriu cartea aceasta? Puţini dintre voi o vor citi, fără îndoială. Voi cunoaşteţi partea ei esenţială. Dar eu scriu mai ales pentru secolele viitoare. Îmi amintesc că pe acel Pămînt, care vouă vă este necunoscut şi zace pierdut în vreun colţ neştiut al Spaţiului, curiozitatea istoricilor punea mare preţ pe mărturiile oamenilor din vremile trecute.
După ce se vor fi scurs cinci sute sau şase sute de ani, cartea aceasta va prezenta deosebitul interes de a conţine relatările unui martor ocular despre Marele Început.
Pe vremea cînd începe povestirea mea, eu nu eram moşneagul gîrbovit şi niţeluş pisălog de acum. Aveam 23 de ani şi sînt 60 de ani de atunci! 60 de ani care s-au scurs ca o undă repede.
Simt cum îmi scad puterile cu fiecare zi ce trece: mişcările mele nu mai au precizia de altădată, obosesc foarte uşor şi nu-mi mai place mare lucru, în afară de copiii şi nepoţii mei, puţintel geologia şi să mă încălzesc la soare — la cei doi sori mai bine zis — căci aci sînt doi sori care ne luminează. De aceea mă grăbesc să dictez nepotului meu Pierre — mie îmi tremură prea tare mîinile cînd vreau să scriu — istoria neasemuită şi unică a unui destin omenesc. Pentru aceasta îmi este de mare folos jurnalul pe care l-am ţinut de-a lungul vieţii şi pe care îl voi distruge deîndată ce voi fi îndeplinit sarcina pe care mi-am propus-o.
Tot ceea ce este important va fi spus aci. În ceea ce priveşte restul, n-am de gînd de loc să expun curiozităţii uneori puţin sadice a istoricilor, umilele mele bucurii şi necazuri.
În timp ce dictez, privesc pe fereastră lanurile de grîu care unduiesc sub adierea vîntului, şi mi se pare, pentru o clipă, că am revenit pe Pămîntul natal, pînă în clipa cînd îmi dau seama că aci pomii au două umbre…
În primul rînd să vă spun cine sînt. Pentru voi, urmaşii mei direcţi, precizările sînt inutile. Dar în curînd copiii voştri, apoi copiii copiilor voştri vor uita pînă şi faptul că eu am existat cîndva.
Eu însumi cunosc atît de puţine lucruri despre propriul meu bunic!
În acea zi de iulie l975 tocmai se încheiase cel dintîi an al meu în funcţia de asistent la laboratorul de Geologie al Facultăţii de ştiinţe din Bordeaux, un oraş al Pămîntului. Aveam pe atunci douăzeci şi trei de ani şi, fără să fiu frumos, eram un tînăr bine dezvoltat. Dacă statura mea de azi, micşorată de bătrîneţe, arată jalnic în lumea de aici, cu tineri uriaşi, pe Pămînt înălţimea mea de un metru optzeci şi trei şi umerii mei laţi impuneau. Pentru voi un metru optzeci şi trei nu este decît o statură mijlocie!
Dacă vreţi să cunoaşteţi înfăţişarea mea de atunci, uitaţi-vă la primul meu nepot, Jean. Ca şi dînsul şi eu eram brun, cu nasul mare, cu mîini mari şi ochi verzi.
Fusesem foarte fericit de numirea mea. Reveneam deci în acelaşi laborator în care, cu cîţiva ani înainte, desenasem primele mele fosile. Aveam să mă distrez de aci înainte cu erorile pe care le comiteau studenţii, confundînd două forme învecinate, care pentru un ochi exersat se diferenţiau imediat.
Sosise aşadar iulie. Examenele se terminaseră şi mă pregăteam să plec împreună cu fratele meu Paul să petrecem o parte din vacanţă la unchiul nostru Pierre Bournat, directorul Observatorului recent construit în Alpi, a cărui oglindă uriaşă, cu o deschidere de 5 m şi 50, avea să permită astronomilor francezi să se ia la întrecere cu colegii lor americani, avînd acum arme egale.
Unchiul nostru avea să fie secondat în lucrările sale de adjunctul său, Robert Menard, un om de patruzeci de ani, cu o înfăţişare ştearsă, deşi prodigios de savant — cît şi de o armată de astronomi, calculatori şi tehnicieni, care nu sosiseră încă, ori se aflau în misiune sau în concediu cînd se produse cataclismul.
El nu avea pe lîngă dînsul, în acest moment, în afară de Menard, decît pe cei doi elevi ai săi, Michel şi Martine Sauvage, pe care eu nu-i cunoscusem încă.
Michel a murit acum şase ani, iar Martine, bunica voastră, m-a părăsit de numai trei luni, după cum ştiţi.
La acea epocă, eram departe de a bănui sentimentele care aveau să ne unească într-o zi.
