Robinsonii Cosmosului полностью

Fără alte incidente, în afară de o mică furtună pe care Temerarul o învinse cu uşurinţă, ajunserăm să vedem continentul pe care aterizase avionul, continent care, după spusele aviatorilor, era despărţit de acela pe care se afla Cobalt-City printr-o strîmtoare largă. Pentru a da de această strîmtoare, trebuirăm să tatonăm, spre nord. După ce am înconjurat o enormă peninsulă, merserăm de-a lungul coastei, la mai puţin de l0° latitudine. Temperatura era înăbuşitoare şi trebuirăm să punem pălării cu boruri late şi să stropim foarte des puntea metalică. Din timp în timp, marea se acoperea cu o ceaţă fierbinte şi sufocantă şi mai greu de suportat decît insolaţia orbitoare a lui Helios.

În sfîrşit, într-o seară, atinserăm acel punct al coastei care, după calculele noastre, ne apropia cel mai mult de avion. Cercetarăm ţărmul cu descurajare. Era un veritabil mangrov, pe care arborii creşteau direct din mare şi nişte plaje vîscoase, moi, colcăind de o viaţă nedesluşită şi care degajau un teribil miros pestilenţial. Mă întrebam cu teamă şi îngrijorare cum vom face ca să debarcăm. Foarte departe, în fundul zării, un lanţ de munţi gigantici îşi înălţau crestele la mai mult de l5 000 metri.

Merserăm de-a lungul coastei în căutarea unui loc mai ospitalier. La cîţiva kilometri de acolo găsirăm estuarul, format din turbă, al unui fluviu, în care reuşirăm să intrăm, deşi avea curenţi foarte puternici. Urcarăm în sus pe fluviu, cu ajutorul sondei, cam vreo 90 kilometri. Apoi bancuri de mil ne opriră. Toate armele noastre erau încărcate, sentinelele şi servanţii dublaţi. Malurile, aproape peste tot mlăştinoase, hrăneau o viaţă dezgustătoare de putreziciuni cvasi-protozoice.

Grămezi stranii de gelatine vii, însufleţite de mişcări amiboide, se tîrau pe mîl, colorate în cenuşiu sau în verde acidulat.

Mirosul de putreziciune umplea aerul, termometrul arăta 48° la umbră! Cînd se înnopta, întregul ţărm se lumină de fosforescenţe vii, divers colorate.

Tot căutînd mereu, găsirăm pe malul drept un banc de stînci, care părea gol, lipsit de fiinţe vii. Manevrînd cu cele două elice ale sale, Temerarul acostă, cablurile îl fixară de stîlpil de fier pe care noi îi înfipsesem în şistul moale. Un pod de buşteni fu aşezat de noi, ca să avem pe ce duce camioneta pînă la mal.

— Cine merge? întrebă Michel. Tu şi cu mine — şi pe urmă?

— Tu — nu. Trebuie să rămînă aci cineva care să poată duce înapoi Temeraru! Rămîi deci!

— Atunci rămîi tu. Eşti singurul geolog: astronomi avem atît de mulţi!

— Eu sînt şeful aici şi îţi ordon să rămîi pe vas. Vei merge şi tu în al doilea drum. Ia contact cu avionul. La ce distanţă sîntem oare de el şi în ce direcţie se găseşte oare?

— Cam la vreo treizeci de kilometri spre sud-vest.

Cînd ştiură că sîntem atît de aproape, americanii scoaseră strigăte de bucurie.

— Nu mai avem decît doi litri de apă potabilă, şi nici un comprimat ca să putem steriliza alta.

— Vom fi acolo în mai puţin de două ore, cred, răspunsei eu. Pregătiţi-vă. Dacă aveţi combustibil, aprindeţi un foc. Fumul ne va călăuzi.

Luai loc la volan. Andre Etienne, un marinar, stătea în turela maşinii, înarmată cu două aruncătoare de rachete. Puţin emoţionat, îmbrăţişai pe Michel, salutai pe ceilalţi şi pornirăm.